Introducere

Acest studiu a fost realizat chiar în anul în care s–a născut Nicolae Gheorghe, 1946. Din păcate, nu cunoaștem autorul/autorii acestui studiu.

,,Pe linia științifică a școlii sociologice din București am încercat și noi să surprindem viața unui cătun de țigani rudari din județul Dâmbovița, pe o perioadă de timp de 26 de ani, adică de la întemeierea sa până în toamna anului 1946.”

Cel mai probabil această cercetare a ajuns în posesia lui Nicoale Gheorghe în perioada în care a fost angajat la Centrul de Cercetări Sociologice din București. De când a fost angajat aici, în 1972, Nicolae a fost implicat în mai multe cercetări despre romi. Amintim două dintre ele.

În anul 1974, partidul comunist a lansat o cercetare despre romi care viza aflarea cauzelor marginalizării acestora în România. Iar în 1976, el a lucrat la un proiect care urmărea ”integrarea socială a tinerilor țigani”. Cel mai probabil, aceste proiecte cu și despre romi au făcut ca Nicolae să intre în posesia acestui studiu despre rudarii din Glod.

Studiul de față este o micromonografie a satului de rudari Glod, comuna Moroeni, județul Dâmbovița. Acesta cuprinde două părți și prezintă o parte din rezultatele cercetării realizate între anii 1920-1946. În prima parte vom face o prezentare descriptivă a satului de rudari Glod din Dâmbovița. În a doua parte vom răspunde la următoarea întrebare: ,,Cine sunt rudarii din Glod și cum erau percepuți de către populația majoritară din România? După cum vom observa, deși ei sunt percepuți de populația majoritară într-un anumit fel, ei înșiși se percep diferit.

Cum a luat naștere satul Glod?

Actualmente Glod este un sat din comuna Moroeni, județul Dâmbovița.

În anul 1920, o parte dintre romii comunei Pietroșița, și-au părăsit bordeiele și au migrat spre nord, intrând pe teritoriul comunei Moroeni, unde o societate forestieră exploata pădurile ce se întindeau în regiunea nordică a Județului Dâmbovița. Romii[1] plecați din Pietroșița au oscilat la început între punctul Glod, așezat la 3 km de primăria comunei Moroeni, și punctul Cărpinaș, așezat la fel ca satul Glod, pe șoseaua națională Sinaia –Târgoviște. La început, rudarii au ridicat bordeie atât în Cărpinaș cât și în Glod, dar în cele din urmă romii din Cărpinaș au migrat către Glod.

Proprietarul terenului din Glod pe care se stabiliseră romii le-a pretins acestora o chirie anuală de câteva sute de lei în 1920. În anul 1946, suma s-a ridicat la 10.000 -15.000 de lei. Astfel a luat naștere un tip de contract puțin uzitat, o închiriere a pământului care nu este o arendă, căci nu avea în vedere exploatarea solului, ci locuirea lui. Chiriașul trebuia șă-și construiască singur locuința, servind proprietarului o rentă a solului.

Activitățile adiacente ale rudarilor, cum ar fi culesul zmeurii de pe munții alăturați, le-a adus acestora câștiguri bune iar unii dintre ei au putut chiar să-și cumpere locul închiriat, devenind proprietari deplini. Pentru a avea dreptul să culeagă în mod sistemic zmeura, rudarii arendau munții din împrejurime fie de la primărie, fie de la boier. De exemplu, în anul 1942, ei plăteau o taxă fixă de familie pentru dreptul de cules, de 200 lei, iar în anul 1946 taxa s-a ridicat la suma de 350 lei.

Statutul de sedentari a făcut ca rudari să figureze în registrele primăriei comunei Moroeni ca locuitori stabili. Ei au început să recurgă la serviciile preotului din sat, mult mai rar la ale medicului și aproape deloc la ale învățătorului.

Fără doar și poate, rudarii s-au așezat în acest sat datorită condițiilor de trai mai ușoare și posibilitatății de câștig pe care le aveau. Vestea despre acest „pământ al făgăduinței” romilor s-a întins cu repeziciune și satul Glod a devenit un centru de atracție pentru rudarii din întreg județul Dâmbovița. Aici s–au strâns romii lingurari din comunele: Moroeni, Pietroșița, Bezdead, Runcu, Râul Alb, Pucioasa, Vișinești, Valea Lungă, Ocnița, Adânca, Bănești, Golibași, Cojasca, Gheboaia, Glodeni, Gorgota, Indești, Pătroaia, Șotânga și Târgoviște.

Cum știrea despre înfiițarea unui sat al romilor rudari s-a răspândit peste granițele județului Dâmbovița, au început să sosească și emigranți din districtele limitrofe: Prahova, Muscel și Buzău.

Tabloul centrelor de emigrare al romilor din Glod

Rezultă că 77,91% dintre romii din Glod proveneau din județul Dâmbovița, 15,95% erau din județul Prahova, 4,91 % din județul Muscel și 1,23 % din județul Buzău.

Despre casele rudarilor

Rudarii trăiau în bordeie (încăpere săpată pe jumătate în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf). Totuși bordeiul rudarilor din Glod nu se săpa în pământ, ci se ridica deasupra solului, ca un cort. Se împleteau patru garduri de nuiele, care erau fixate de stâlpi înfipți în pământ. Gardurile lipite cu pământ galben deveneau pereți, iar pardoseala era făcută din pomosteală de lut. Bordeiul avea o ușă scundă (1,60 m) și un singur ochi de geam de dimensiuni reduse, care serveau numai pentru iluminat, ferestrele neputându-se deschide. Acoperișul se făcea din scânduri care nu erau bătute în cuie, ci erau adesea fixate cu bolovani ca să nu le zboare vântul. Când rudarul nu plătea la timp chiria convenită, proprietarul îi lua o scândură din acoperiș și chiriașul se trezea sub cerul liber.

Un bordei avea de regulă 2,2 m lungime și 1,80 m lățime. Înăuntru erau: un pat de scânduri, o sobă de zid făcută de un sobar al satului, rămânând numai un mic culoar între sobă și pat, prin care abia putea trece o persoană. Patul era compus din patru stâlpi de lemn bătuți în pomosteală (podea de lut) peste care se puneau niște ,,blăni” (adică scânduri).

De la acest tip primitiv de bordei, pe care rudarii și l-au ridicat singuri în momentul poposirii lor în Glod, ei au trecut mai târziu spre un tip intermediar de locuiere, spațiu plasat cumva între casă și bordei, asemenea caselor țărănești din Moroeni.

Casele țărănești din Moroeni aveau de obicei două camere: camera de locuit în care se aglomera întreaga familie și ,,casa mare” camera de primire și de musafiri. Adeseori, lipită de casă se mai găsește o mică magazie, construită din ,,țambre”, care servea ca bucătărie.

Sursă: Centrul de Documentare Nicolae Gheorghe, Fond: Nicolae Gheorghe, Dosar: Studii Științifice, 1977-1983.

Casele rudarilor mai prosperi erau ridicate tot după tipicul celor românești, adică pe o temelie de piatră dar fără pivniță săpată în pământ, cu ferestre largi și mobile, acoperite cu șindrilă sau cu țiglă etc. Însă ei alegeau să facă doar o încăpere, nu mai multe. Rudarii cu adevărat înstăriți, adică cei care câștigau foarte mult din comerțul cu majoritarii albi, prin vânzarea de fructe și de cai, și-au ridicat chiar case cu etaj.

Sursă: Centrul de Documentare Nicolae Gheorghe, Fond: Nicolae Gheorghe, Dosar: Studii Științifice, 1977-1983.

Devenind proprietari în Glod, rudarii s-au gândit să îi imite pe români trimițându-și copiii la școală. Dar cum școala din Moroeni era la o depărtare de 3,5 km și copiii nu puteau să urmeze regulat cursurile, mai ales în timpul iernii, rudarii s-au adresat Ministerului Educației Naționale cerând crearea unei școli țigănești în Glod. Ministerul nu a dispus de fondurile necesare pentru o școală. Nici rudarii nu au avut mijloacele pentru ridicarea unui spațiu cu destinație de școală. Însă, un negustor din satul Moroeni le-a construit o casă de piatră, cu o singură sală mare, pe care a închiriat-o spre a servi ca școală.

Inventarul didactic de care dispune școala din Glod era format din 11 bănci, o masă, o tablă, un scaun și o sobă. În primul an de activitate, 1934-1935, școala din Glod a funcționat numai cu o clasă, clasa I, care a fost frecventată de 39 de elevi, 30 de băieți și 9 fete. Au promovat clasa 35 de elevi, rămânând repetenți o fată și trei băieți.

Cine sunt rudarii din Glod și cum erau percepuți de către populația majoritară din România?

Locuitorii din Glod se indignează când sunt numiți țigani. Dacă sunt întrebați despre originea lor spun că sunt meseriași rudari, acoperindu-și prin profesie naționalitatea, sau declară pur și simplu că ,,suntem oameni ca și ceilalți cu doi ochi și două mâini!” Aproape un sfert din rudarii Glodului nici nu mai prezintă caracteristicile antropologice ale rasei țigănești având culoarea pielii și a părului deschise, adică ochii căprui sau albaștrii. Nici unuia dintre cercetătorii rudarilor nu i-a scăpat această abatere de la tipul radial țigănesc și au propus ipoteze explicative numeroase, dar nemulțumitoare.

În Glod, se poate observa însă că idealul de frumusețe rudar a rămas tot vechiul tip țigan, oacheș și cu părul negru, ca un vestigiu al timpurilor trecute, când masa rudară nu se corcise atât de mult cu elemente străine încât să constituie în familia țigănească o ramură deosebită de celelalte, nu numai prin funcțiunile economice pe care le îndeplinește ci și prin caracterele sale biologice.

Analiza numelor patronimice ale rudarilor din Glod ne arată că unele dintre ele derivă din vechile profesiuni ale descendenților actualilor titulari, cum ar fi numele de Cobzaru și Fieraru; altele fără să fie porecle legalizate ca în cazul numeroaselor familii Hodorog, Uscatu și Oaie; alte nume par împrumuturi biblice ca numele familiei Odane, Dalaneon, Luca și Matei sau împrumuturi istorice ca familia Machedoru și Ștefan. Sunt nume de familii care ne fac să ne gândim la descendența ardeleană pe care o parte din locuitorii Glodului și-o mai amintesc, ca în cazul numelor Tamaș și Mandoc, în timp ce altele par a fi nume rare și ca vârstă (vechi) cu cel de Maghiran și de Mirița, ca în poemenele domnului Zamfirescu. În sfârșit, mai există o serie de nume cu rezonanță țigănească: Burulea, Ciorabă, Ciocodeică, Liță, Pușoiu și Udilă.

În privința numelor de botez, rudarii au adoptat total prenumele întrebuințate de țăranii români, inspirate mai ales din sfinții calendaristici. Numele femeilor sunt mai căutate, întrebunindu-se nume ca Maria, Oana, Paraschiva, Floarea, cu o vădită preferință pentru Zamfira. Cum însă moda satului românesc a căutat de la o vreme să se îndepărteze de la numele de botez consacrate, alegând nume exotice și chiar extravagante ca cel de Polixenia, Pulcheria, Ovida etc…, prin imitație apar și în Glodul rudarilor nume ca cel de Eugenia sau de Olimpia.

Sursă: Centrul de Documentare Nicolae Gheorghe, Fond: Nicolae Gheorghe, Dosar: Studii Științifice, 1977-1983.

Totuși de ce refuzau rudarii din Glod să se identifice ca romi?

Ceea ce uimește pe orice vizitator al Glodului este că mulți dintre copiii rudarilor de aci sunt blonzi, cu tenul alb și câteodată chiar cu ochii albaștri. Această anomalie se datorează în primul rând faptului că însăși ramura rudară se îndepărtează, așa cum constantă toți cercetătorii, de tipul rasial pur țigănesc. Nu este mai puțin adevărat faptul că o infuzie apreciabilă de sânge românesc împrospătează, și în același timp alterează, caracteristicile specifice ale rudarilor din Glod.

Deși nu există cazuri atestate în care țărani sau țărăncile din satul românesc să se fi căsătorit cu rudarii din Glod, există totuși cazuri în care rudăresele au întreținut raporturi și cu românii. ,,M-am greșit cu un rumân” este explicația pe care ți-o dau atunci când le întrebi cu cine seamănă copiii lor blonzi.

Adevărul este însă mult mai rușinos decât explicațiile de mai sus. Pe lângă mulți corci, există în Glod și vreo 20 de copii de români puri care au fost abandonați de părinții lor rudarilor. Sunt copiii de români din Pucioasa, Moțăeni, Fieni, Valea Tații, Brănești, Râul-Alb, Cândești din Vale, Moroeni etc….care au fost cedați rudarilor fără vreo formă legală de adopțiune. Acești copii mai păstrează numai amintirea originii lor, despre care vorbește întreaga lor fizionomie, dar au deprins obiceiurile rudarilor și chiar accentul gutural al vorbirii lor. Doi români, un frate și o soră, care au fost crescuți de mici în Glod, s-au căsătorit cu romi rudari și au copii corci care s-au căsătorit și ei tot cu rudari. Sătenii din Moroeni îi consideră și pe aceștia tot romi sau în rândul romilor. Întrebați dacă sunt români sau romi, acești romi prin adopțiune răspund de obicei: ,,Noi suntem români, da părinții noștri sunt rudari. Ei ne-a crescut pe ei îi cunoaștem”.

În loc de concluzii

Punctele de vedere exprimate în următoarele rânduri ne aparțin nouă, sunt în curs de dezvoltare, și nu reprezintă rezultatele cercetării efectuate între anii 1920-1946 în satul de rudari Glod cum a fost cazul mai sus.

Identitatea rudarilor a fost și încă reprezintă o temă intens dezbătută de către specialiști nu numai în spaţiul românesc, dar şi în spaţiul sud-est european, unde regăsim comunităţi mari de rudari.

În istoriografia românească s-au format două curente legate de identitatea rudarilor. Primul curent are la bază cercetările lui Mihail Kogălniceanu care i-a inclus pe rudari în categoria sclavilor romi. Al doilea curent s-a format în jurul scrierilor lui C.S. Nicolae Plopșor.

Mihail Kogălniceanu, în studiile sale, afirma despre sclavii domnești că se împarțeau în patru categorii: rudari sau aurari; ursari; lingurari; lăieşi. Observăm deci că acesta i-a insclus pe rudari printre sclavii domnești. Clasificarea lui Kogălniceau a fost folosită și de alți istorici în perioada interbelică ca George Potra în studiu său ,,Contribuțiuni la istoricul țiganilor”.

Unul dintre cei mai mari susținători ai ideii că rudari nu sunt romi, ci sunt români a fost C.S. Nicolae Plopșor. Din punctul acestuia de vedere, rudarii nu au organizare și obiceiuri juridice ca romii, adică nu au un vătaf, sau bulibașă care să conducă ceata sau să judece pricinile dintre ei. Nu au obiceiuri asemănătoare la nuntă, cum ar fi cumpăratul fetei, nu cunosc locuința de pânză – cortul – nu lucrează fierul, nu au talent muzical și altele. Mai mult, Nicolae Plopșor consideră că rudarii din secolul XX nu sunt aurarii menționați în Moldova secolului al XVII-lea. În opinia lui rudarii de azi sunt strămoșii lingurarilor din perioada medievală. O părere apropriată cu a lui C.S. Nicolae Plopșor a exprimat-o și Ion Chelcea în cartea sa ,,Țiganii din România”.

Totuși, prima menționare a rudarilor pe teritoriul românesc datează din secolul al XVII-lea, într-un hrisov dat de domnul Țării Românești, Gavrilă Movilă, la 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia care preciza următoarele ,,alţi ţigani câţi vor fi şezând printr-alte locuri, ori meşteri de fier, ori rudari, orice meşteri vor fi ai sfintei mănăstiri […]”. Prin rudar se înțelegea rom aurar al cărui nume vine de la rudărie – groapă de unde se scot metale.

Mai mult de atât, o proporție destul de mare a referințelor bibliografice din secolul XVIII și XIX îi catalogează pe rudari ca fiind tot romi. Călătorul străin Friedrich Wilhelm Von Bauer amintea de faptul că romii sunt robii din Țara Românească iar pe domeniul domnului întâlnim romi rudari, ursari și lăieși.

Dacă rudarii sunt romi, ccea ce considerăm și noi, de ce aceștia refuză să se autoidentifice ca fiind romi?

Un prim argument îl poate reprezenta meseria lor de aurari, care le-a oferit un statut special în Moldova și în Țara Românească. Ei erau proprietatea doamnei și se puteau mișca liber prin țară în schimbul unei sume de bani. Este posibil ca aceste avantaje să-i fi făcut să se considere superiori celorlați romi din spațiul românesc datorită privilegiilor de care dispuneau, și de ce nu, situației financiare mult mai bune. Un al doilea argument îl poate reprezenta metisarea romilor rudari cu românii. Cum s-a observat și în timpul realizării monografiei satului Glod din anii 1920 – 1946, printre rudari existau foarte mulți copii de români puri, care au fost abandonați de părinții lor. Ajunși adulți acești copii de români s-au căsătorit cu romi rudari păstrându-și totuși identitatea etnică, adică ei s-au considerat în continuare ca fiind români.

În final putem afirma că rudarii sunt romi însă, cel mai probabil, vechile privilegii din Țara Românească și din Moldova plus primirea în sânul lor a multor copii de români abandonați de părinții lor, i-a determinat să se considere mai aproape de români, de oamenii liberi decât de ,,țigani” care au fost sclavi în principatele române timp de 500 ani.

Bibliografie

1. Centrul de Documentare Nicolae Gheorghe, Fond: Nicolae Gheorghe, Dosar: Studii Științifice, 1977-1983.

2. Chelcea Ion, Ţiganii din România. Monografie Etnografică, (București: Editura Institutului Central de Statistică Bucureşti: 1944).

3. Holban Maria (coord.), Calatori straini despre Țarile Române, vol. X, (București, Editura Academiei Române, 2000).

4. Nicolăescu-Plopşor C. S., ,,Gurbanele”, în Arhivele Olteniei, I, nr.1, Craiova, (1922).

5. Idem, ,,Cîteva observațiuni etnografice asupra rudarilor din Muscel”, în Natura. Revistă pentru răspândirea Științei, Anul XXIII, 15 mai, numărul 5 (1934).

6. Potra George, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, (București, Fundația Regere Carol I: 1939).

7. Sacerdoțeanu Aurelian, ,,Din arhivele mănăstirii Cozia”, în Hrisovul, VI, (1946).

NOTE

^[1] În cadrul articolului de față vom utiliza denumirea de romi deși în textul original autorul a folosit cu precădere denumirea de țigan, termen care exprimă în mod explicit o serie de stereotipuri negative cu privire la romi. De aceea termenul ,,țigan” este utilizat doar atunci când folosirea acestuia este necesară.