Gheorghianismul este o terminologie ce a apărut, aproape natural, în cadrul cursurilor și dezbaterilor din cadrul Masterul de Studii Rome (SNSPA), cu scopul de a aprofunda perspectivele, activitatea și viziunea intelectualului Nicolae Gheorghe.
Lecturile sale complexe în domeniul științelor umaniste i-au conturat abordările din „teren”, căutând concilierea unei identități stigmatizate din diverse perspective (Gheorghe, 1990). Afirmarea identității și o lume cosmopolitană, solidaritate și conștiință de grup, conflict și rezoluții, revoltă antirasistă și afirmare, opresiune și responsabilitate, emancipare intra și extra grup, reprezentare etică și responsabilități cetățenești, economie informală și dezvoltare comunitară, manipulare politică și demnitate, ethos și demos, onestitate și șmecherie, dreptate și injustiție, colectivitate și individualism, solidaritate și dominare, relații de putere și delăsare.
Astfel, având ca moștenire epistemologică abordările gheorghianiste – mai ales din dialogurile interminabile cu acesta, – el însuși trecând de la identitatea de țigan la cea de român, de la român la rom, de la român la european, de la european la om, construcția unei identități colective a celor care sunt identificați ca „țigani” sau „romi” nu este doar un proces de afirmare politică, ci unul de reconciliere complexă internă și externă (Gheorghe, Mirga, 1997, Gheorghe, 2013).
Organizare și reorganizare
Pentru Nicolae, fondatorul mișcării civice a romilor, lupta împotriva rasismului nu a fost doar o luptă în exteriorul comunităților de romi, ci mai ales în comunitate (Gheorghe, Mirga, 1997). Asistența anti-rasistă fără mobilizarea romilor e doar o altă formă de instrumentalizare a romilor ca obiect de lucru (Gheorghe, 2013). Totodată, a vorbi despre problemele din comunitățile de romi – precum exploatarea copiilor, căsătorii timpurii, trafic de persoane etc. – adică, despre romi care exploatează alți romi, indiferent de etnia emițătorului, nu poate fi considerat rasism – așa cum există încă crezul în rândul activismului rom (Gheorghe, 2013).
În una dintre ultimele conversații pe care le-am avut cu Nicolae Gheorghe, chiar înainte de decesul acestuia (august, 2013), mi-a spus: „ne-am născut prea târziu pentru națiunile secolului XIX și prea devreme pentru ceea ce va urma”. Națiunea, în gheorghianism, este doar o formă de organizare politică trecătoare, un moment istoric ratat de romi. Sigur, există mai multe motive obiective pentru care acest lucru nu s-a întâmplat. De pildă – în spațiul românesc – erau sub-oameni, robi (sclavi) dependenți de stăpânii lor (Gheorghe, 1983), iar în alte țări din Europa, văzuți ca oglinda inversată a societăților occidentale, într-un proces amplu de asimilare, venetici străini– pur și simplu, sau pentru cei care încercau totuși o identificare mai clară – din Egipt și, mai târziu, din India[1]. Astfel, dispersați pe tot continentul european, în diverse stări, romii nu au avut șansa istorică a propriei lor organizări. Peste ani, recunoscuți în relativ puține state europene ca minoritate națională, culturală sau lingvistică și ignorați în cele mai multe, romii încă nu și-au definit propria lor specificitate (Gheorghe, Mirga, 1997). Acest lucru era esențial pentru Nicolae Gheorghe, căci autodeterminarea romilor ca romi, prin definirea elementelor identitare (cultură, limbă, simboluri politice – steag, imn etc.) nu este îndeajuns pentru felul în care națiunile secolului XIX au fost formate, ci este necesar ca romii să își definească un alt concept de organizare politică, transnațional, neteritorial, având ca fundament solidaritate și valori mutual împărtășite. Folosea orice prilej să gândească critic un potențial salt istoric al romilor – ca un fel de vârf de lance pentru umanitate – de la foști sclavi (inferiori) la cei care, prin pacifism și solidaritate, ar putea fi model pentru viitorul națiunilor.
Dar multe din încercările sale intelectuale intrau în contradicție cu pragmatismul „prestatorilor de servicii” sociale pentru romi, implicit menținând ideea „inferiorității” romilor, ei fiind cei care fac proiecte de „integrare”, fie de activiștii romi „anti-rasiști”. De pildă, în unul din ultimele sale texte (și în nenumărate conversații), Nicolae Gheorghe (2013) a criticat activismul rom pentru abordările subiective de „protecție a romilor”, pentru lipsa de onestitate publică și pentru împietrire ideologică. Ca romii să fie recunoscuți și respectați ca națiune trebuie să își câștige locul prin construcție, nu doar prin clamarea perpetuă a vulnerabilităților socio-economice (Gheorghe, 2013). Astfel, sancționarea obsesivă a rasismului, chiar și atunci când acesta nu există sau/și fără o analiza critică și obiectivă, nu numai că este contraproductivă imaginii publice a activismului rom, dar compromite și idea organizării romilor în jurului unei identități colective demne (Gheorghe, 2013). Bineînțeles, rasismul trebuie condamnat ori de câte ori se manifestă, dar poate doar asta să fie agenda politică de construcție a unei colectivități?
Condiția emancipării: cunoașterea
De multe ori, în spațiul public, emanciparea romilor, aproape peiorativ, este pusă doar în seama acestora, fiind, mai degrabă, o referință la efortul pe care romii trebuie să îl facă pentru a-și câștiga umanitatea.
Pentru Nicolae Gheorghe conceptul de emancipare avea o altă semnificație: emanciparea presupune un efort comun pentru evoluția tuturor, căci atât opresatul, cât și opresorul au nevoie de a-și redobândi umanitatea prin desprinderea conștientă de metehnele trecutului (Gheorghe, 2021, 2013, p. 134). Presupune redobândirea libertății în starea ei cea mai avansată de către toți. Condiția sine qua non pentru acest proces este cunoașterea, în sens contractualist, a fundamentelor spațiului comun.
Astfel, în mod particular, emanciparea romilor ar trebui să se finalizeze printr-o societate mai dreaptă, care trece printr-un proces de reconciliere istorică, care se uită critic la trecut și proiectează un viitor echitabil cu participarea tuturor cetățenilor. În acest fel, existența romilor ca popor este acceptată și respectată ca atare, indivizii romi se bucură de libertate deplină, comparabilă cu cea a oricărui alt cetățean, etichete sau practicile denigratoare acordate/săvârșite cu superioritate de către ceilalți dispar (sau, cel puțin, nu mai domină relația român-rom); romii fac eforturi colective să își depășească complexul de inferioritate acumulat istoric, acesta fiind un factor important în restrângerea exercitării de facto a cetățeniei.
Simpla abolire juridică a sclaviei romilor la jumătatea secolului XIX, după aproape 500 de ani de dezumanizare, pentru Nicolae Gheorghe, reprezintă borna de început a unui proces de emancipare nefinalizat încă (Gheorghe, 1983). Emanciparea nu înseamnă doar întreruperea unei ierarhii sociale injuste printr-o serie de decizii administrative, ci mai ales un proces amplu de transformare socială și politică profundă prin care foștii sclavi și stăpâni se emancipează împreună de practicile trecutului și își redobândesc umanitatea (Freire, 1968)
Deci, romii nu se pot emancipa fără emanciparea românilor față de o societate injustă, aparent apusă odată cu abolirea sclaviei. Într-adevăr, etnobarometre succesive, realizate pe perioada deceniilor postdecembriste[2], indică faptul că timpul nu a rezolvat de la sine emanciparea noastră, a tuturor, față de trecutul injust. Nivelul de prejudecăți antirome rămâne alarmant, căci românii încă nu-i doresc pe romi ca vecini sau membri în familia lor, consideră că responsabilitatea pentru sărăcia extremă, marginalizare și chiar discriminare aparține doar romilor și, un procent semnificativ, consideră că romii ar trebui să plece din România[3].
Atitudinile anti-rome, fără o intervenție sau intenție de schimbare profundă, reprezintă o prelungire firească a raporturilor dintre stăpâni și sclavi, dintre oameni și sub-oameni, dintre superiori și inferiori dat fiind faptul că emanciparea din robie a fost doar un act administrativ și, astfel, ambele grupuri au rămas captive unui tip de raport cultural și politic injust.
Dar, pentru Nicolae Gheorghe, schimbarea nu vine doar din condamnarea injusteții, ci a modului în care ne asumăm libertatea. „Romii: între victimizare și cetățenie” este titlul unui articol scris de Nicolae Gheorghe prin care și-a dorit să clarifice nevoia unei emancipări lăuntrice comunității romilor, exersarea drepturilor cetățenești și afirmarea identității ca parte dintr-o națiune, nu doar un grup vulnerabil social sau o minoritate culturală. Și-a imaginat, în alte contexte, redefinirea fundamentelor culturale ale romilor pentru un salt istoric, în care romanipen-ul devine fundamentul politic al romilor, nu doar un cod cultural. A scris și redefinit concepte din limba romani, contribuind astfel la îmbunătățirea vocabularului pe care romii l-ar putea folosi pentru a defini și decripta concepte politice sau idei filosofice. Procesul de emancipare internă (lăuntrică), pentru Nicolae Gheorghe, trebuie să înceapă prin solidarizare etnică și „mobilizare și remobilizare” împotriva rasismului. Cu alte cuvinte, organizarea romilor în jurul unei conștiințe de grup împotriva opresiunii, nu a opresorului care, din rațiuni istorice, e și el o victimă a ignoranței, neemancipat de metehnele trecutului. Victimizarea perpetuă fără un proces intern de emancipare și mobilizare politică împotriva opresiunii – deci, exersarea drepturilor cetățenești – nu va produce o schimbare semnificativă. Dar, pentru asta, există un preț care trebuie plătit, iar Nicolae Gheorghe s-a întrebat într-un alt articol dacă romii sunt gata să-și asume acest cost (Gheorghe, 2013).
Alegeri de făcut, prețuri de plătit
Într-o întâlnire în Macedonia de Nord, cu mai multe grupuri de romi, fiind în discuție practica – adesea criticată și în contrast cu vremurile noastre – căsătoriei timpurii și a mariajelor aranjate – membri comunității au refuzat orice dialog care ar aduce în discuție eliminarea acestor practici din motive culturale. Considerau că orice schimbare în acest domeniu ar putea să pună în pericol însăși existența romilor, căci istoric, fiind ignorați în sistemele manistream, a fost una din practicile care au menținut existența comunității. În opinia unor participanți, romii și-au păstrat propria etnicitate de-a lungul secolelor pentru că mariajele au fost în controlul comunității (sau a familiei extinse) și nu a indivizilor.
Astfel, pentru ei, căsătoria este mai degrabă o politică de încuscrire și se întâmplă la vârste fragede pentru a nu da șansa indivizilor să se opună. Atunci, Nicolae Gheorghe, a luat într-o mână o hârtie pe care a mâzgălit cu o cariocă roșie[4] – la întâmplare –, iar in cealaltă mână a ridicat steagul romilor, întrebând audiența: ce ne reprezintă mai bine? Valoarea cearceaful înroșit sau simbolurile națiunii romilor? Sigur, nu există neapărat o contradicție între anumite practici culturale și procesul de emancipare lăuntrică, dar dacă aceste practici restrâng drepturi și libertăți individuale, chiar dacă au o justificare subiectivă din perspectivă istorică, pot coexista cu procesele de construcție a unei națiuni ancorate în viitor? Participanții la discuție, deși își doreau să gândească împreună viitorul națiunii rome, nu erau însă (încă) dispuși să accepte un „preț” pentru ca această tranziție să aibă un început.
Prima ediție a conferințelor dedicate gheorghianismului, 2022
O critică pe care am încercat, din perspectivă gheorghianistă, să o aduc istoricilor care scriu despre romi este tendința de a observa doar opresiunea la care romii au fost supuși în diverse perioade istorice – ceea ce, sigur, reprezintă o dominantă documentată. Dar, lipsa actelor de – să zicem – eroism, determinare, profesionalism, excelență etc. din trecutul romilor e posibil să genereze o falsă idee despre obișnuința în victimizare a romilor. De aceea, Nicolae Gheorghe încuraja dezbateri bazate pe cunoaștere științifică, cercetări în profunzime și o înțelegere cât mai obiectivă a trecutului, a prezentului pentru o proiecție echitabilă a viitorului pentru romii europeni. De aceea, sunt recunoscător Școlii Naționale pentru Studii Politice și Administrative, în special Facultății de Științe Politice, pentru că oferă un cadru academic pentru a desluși dilemele gheoghianiste și continua munca și contribuția lui Nicolae Gheorghe.
Totodată, le mulțumesc cercetătorilor care au contribuit la realizarea acestui volum și care și-au asumat să contribuie prin munca lor la propagarea gheorghianismului.
Acesta, născut ca „țigan”, a întâmpinat diverse forme de respingere – motivate etnic – ceea ce a generat un conflict identitar lăuntric perpetuu, fiindu-i imposibil să înțeleagă de ce este diferit, care sunt elementele „inferiorității” sale în raport cu ceilalți, cum ar putea să se obișnuiască să trăiască în această stare sau, dimpotrivă, cum ar putea să iasă din ceea ce părea a fi „soarta” sa. După ce a absolvit facultatea de sociologie în 1972 ca șef de promoție, angrenat inițial sub pretextul cercetărilor sociologice, Nicolae a început să caute răspunsuri la întrebările ontologice cu care se confrunta (Sandu, 2013).
Bibliografie
Council of Europe. From India to Europe, https://rm.coe.int/from-india-to-europe-factsheets-on-romani-history/16808b18ed, accessed in june 2023
Gheorghe, Nicolae, Mirga, Andrzej. The Roma in the Twenty-first Century: A Policy Paper, (Project on Ethnic Relations, 1997).
Gheorghe, Nicolae. The Origin of Gypsies Slavery in the Romanian Principalities, Roma, (1983).
–– Identitatea Romani între Victimizare și Emancipare. Nicolae Gheorghe în dialog cu Iulius Rostaș, în Horvath, Istvan, Nastasă, Lucian (Ed.), Rom sau Țigan. Dilemele unui Etnonim în Spațiul Românesc. (Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2012).
–– Choices to be Made and Prices to be Paid: Potential Roles and Consequences in Roma Activism and Policy Making, în Biro, Andras, Gheorghe, Nicolae, Kovats, Martin et all, Guy, Will (Ed.), From Victimhood to Citizenship. The Path of Roma Integration. A debate. (Kossuth Publishing Corporation, Pakiv European Fund, Budapest, 2013).
Gheorghe, Nicolae. Ce înseamnă că ești țigan?, în Revista 22, nr. 8, Publicație Editată de Grupul pentru Dialog Social, București, (1990).
Heinschink, Mozes; Karoly, Mirjam. 2002. Nicolae Gheorghe. în Rombase. Didactically Edited Information on Roma, disponibil la adresa: http://romani.unigraz.at/rombase/cd/data/pers/data/gheorghe.en.pdf
Sandu, Oana. Nicolae Gheorghe, în Decât o Revistă, Nr. 12, (2013). disponibil la adresa http://www.decatorevista.ro/nicolae-gheorghe-dor12/
The Economist. 2013. Nicolae Gheorghe, campaigner for the rights of Roma, died on August 8th, aged 66, disponibil la adresa: http://www.economist.com/news/obituary/21583590-nicolae-gheorghe-campaigner-rights-roma-died-august-8th-aged-66-nicolae
Freire, Paulo, Pedagogy of the Oppressed. (New York: Continuum, 1968).
NOTE
[1] https://rm.coe.int/from-india-to-europe-factsheets-on-romani-history/16808b18ed
[2] https://www.ces.ro/newlib/studii-ces/ro_380_Raport%20de%20tara.pdf
[3] http://www.edrc.ro/docs/docs/Etnobarometru.pdf
[4] „Cearceaful” înroșit, în acest context, simboliza practica dezvirginării mireselor, iar plimbarea ulterioară a cearceafului doveditor prin comunitate reprezenta proba de onoare a fetei și a familiei ei.
